Wednesday, January 25, 2012

Disidenţa – o pledoarie pentru adevăr. Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete


Doina Cornea, Jurnal – ultimele caiete - urmat de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta PopFundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional pentru Studii asupra comunismului, 2009, 288p

Uneori, o chemare tardivă este un act de har divin care operează în noi cu o forţă invincibilă. Ea ne împinge la acte de eroism, care, pentru omul comun, par acte de nebunie. Şi sunt privite sub specia lumii, căci înţelepciunea lumii acesteia, cuminţenia ei se reduc la declararea principiului conservării ca suprem principiu de existenţă”.
Dacă nu ar fi fost scrise de părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa, cuvintele de mai sus ar fi putut fi scrise la fel de bine de Doina Cornea. Având istorii personale foarte diferite atât părintele Calciu, cât şi Doina Cornea au ales să urmeze calea adevărului, să păşească în afara canoanelor impuse de realităţile unui regim comunist, ceea ce i-a adus într-o poziţie de conflict deschis cu autorităţile.
Esenţa disidenţei Doinei Cornea a constituit-o asumarea publică a unei stări de normalitate, caracterizată prin refuzul minciunii, devoalarea abuzurilor, sancţio-narea, fie numai verbală, a nedreptăţii.
Asemeni altor opozanţi, intrarea în disidenţă a Doinei Cornea s-a produs gradual. Aşa cum ea însăşi recunoştea, multă vreme a trăit în retragere, nefiind unul dintre acei intelectuali care să aplaude, însă nici nu a avut curajul să spună „nu” (p.152). Disidenţa Doinei Cornea a fost marcată de o trecere dintr-un plan interior – eliberarea spirituală, în primă fază – într-unul  exterior, al acţiuniilor concrete – elaborarea şi răspândirea samizdatelor, redactarea de scrisori deschise, solidari-zarea cu acţiunile altor intelectuali sau a altor categorii sociale. Astfel, s-a realizat acea legătură indisolubilă între asumarea interioară a unui set de valori şi atitudini şi manifestarea lor în spaţiul public, în fapt caracteristica principala a oricărei disidenţe autentice. „Mă mai întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să ramânem in-diferenţi la oprimare, minciună, nedreptate. A nu le denunţa ar însemna oarecum a participa la consolidarea, dacă nu chiar la săvârşirea lor, ca autori morali” (p. 52).
Lucarea de faţă este alcătuită din două părţi principale, Jurnalul, ale cărui însemnări se întind din anii ’88-’89 până în 2007, şi dialogul dintre Doina Cornea şi cei doi copii ai ei, Ariadna Combes şi Leontin Iuhas, dialog moderat de Georgeta Pop. Acestora li se adaugă un calup de fotografii şi câteva documente extrase din dosarul de Securitate al Doinei Cornea.
Însemnările, dar şi rememorările sale, coroborate cu cele ale copiilor ei, au meritul de a accentua o serie de episoade, precum arestarea din 1987, de a oferi detalii, privind, de exemplu, elaborarea samizdatelor sau modalităţile de transmitere a textelor sale în străinătate (de exemplu, lipirea a două vederi identice, între cele două aflându-se o foiţă pe care era scris un text cu lupa).
Deşi informaţiile oferite în lucrare nu sunt cu totul inedite, publicul din România fiind deja familiarizat cu activitatea Doinei Cornea din cărţile publicate după 1990, articole de presă sau interviuri, credem că meritul cel mai mare al cărţii este acela de a ne introduce în universul unei persoane care s-a construit spiritual, uman, civic pas cu pas şi pentru care disidenţa a devenit singura modalitate pentru  a se putea simţi liberă. Astfel, valorile, experienţele acumulate pe parcursul vieţii unei persoane s-au sedimentat, etapă cu etapă, în centrul acestei deveniri aflându-se Dumnezeu şi virtuţile cele mai importante: iubirea, adevărul, răbdarea, umilinţa, care nu se câştigă odată pentru totdeauna, ci se exersează zi de zi.
Experienţele copilăriei, chiar şi cele traumatizante, precum cel al ocupării Transilvaniei de Nord de către unguri în 1940, au avut un important caracter formator.
Drama „micii făpturi”, Doina Cornea, „trezită de la o zi la alta fără patrie, într-o ţară străină, neprimitoare, într-o limbă pe care nu o mai înţelegeam” (p. 31), descrisă cu atât de multă delicateţe şi forţă în acelaşi timp, a fost drama multor altor familii de români din Transilvania. 
Potrivit Doinei Cornea, atunci „a învăţat să  nu se lase îngenuncheată” şi a mai învăţat ceva: „cum nu trebuie să se poarte o majoritate etnică faţă de o minoritate conlocuitoare în acelaşi stat” (p. 31).
Din perspectiva acestor evenimente, luările de poziţie ale Doinei Cornea din anii ’80 nu au ocolit situaţia minorităţii maghiare din România.
Intrarea în disidenţă a Doinei Cornea s-a produs treptat, pe măsură ce a devenit din ce în ce mai conştientă de potenţialul distructiv, mai ales spiritual, al regimului comunist.
Asemeni  multor intelectuali români, impresionaţi de „unda de libertate” a anilor 1965-1968, Doinea Cornea a început să resimtă în anii ’70 dezamăgirea provocată de reîntoarcerea la un regim dogmatic, puternic ideologizat, care-şi făcea simţită prezenţa în toate domeniile, inclusiv în învăţământ, cu precădere în cel universitar, unde Doina Cornea activa din 1958. Drept urmare, din ultima jumătate a anilor ’70, D. Cornea începe să critice public o serie de neajunsuri, precum criza alimentelor, sau să întreprindă acţiuni de solidarizare cu puţinii intelectuali români care se opuneau regimului.
  Astfel, în semn de solidaritate cu mişcărea iniţiată de Paul Goma în primăvara anului 1977, Doina Cornea traducea la seminar împreună cu studenţii o nuvelă din singura lucrare a lui Goma publicată în România, Camera de alături.
În anii următori, D. Cornea a adresat mai  multe memorii autorităţilor statului, iar în 1982, expedia primul text în Occident, difuzat la Radio Europa Liberă. În textul intitulat Scrisoare celor care nu au încetat să gândească autoarea identifica una din cauzele dificultăţilor abătute asupra României: „devalorizarea culturală şi spirituală a societăţii noastre, în urma impunerii unei ideolgii reducţioniste, sterilizante” (Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, 1991, p. 13-17).
Totodată, D. Cornea accentua rolul profesorilor în formarea tinerelor generaţii, îndemnând-i pe aceştia să manifeste curaj şi creativitate în lucrul cu elevii lor. Ea însăşi a încercat să-şi înveţe studenţii să gândească liber, să-şi lărgească orizontul, să aprecieze critic informaţiile primite, drept pentru care discuta la ore texte din filozofia occidentală, texte religioase sau fragmente din opera lui Mircea Eliade.
De altfel, la începutul anilor ’80, D. Cornea a tradus şi prefaţat lucrarea lui M. Eliade, Încercarea labirintului, care a circulat în samizdat în 100 exemplare.
Dezvăluirea din greşeală de către realizatorul emisiunii de la Europa Liberă a identităţii autoarei scrisorii a generat începerea presiunilor asuprta Doinei Cornea. În ianuarie 1983, în cadrul unei şedinţe de trei ore ţinută la decanatul Facultăţii de Filologie Doinea Cornea a fost acuzată că „nu face ce trebuie la cursuri, vorbeşte de Mircea Eliade, denigrează realizările socialiste, le spune studenţilor să nu creadă în intelectuali”, aceştia din urmă fiind, în percepţia D. Cornea, generaţia compro-misurilor  (p. 178). Câteva luni mai târziu, D. Cornea i s-a desfăcut contractul de muncă prin hotărâre judecătorească. Nu i s-a mai permis angajarea în învăţământ, spunându-i-se direct „Nu mai aveţi voie în învăţământ la niciun fel de categorie de şcoli” (p. 177), în schimb, oferind-i-se un post de bibliotecară la univesitate, post pe care l-a refuzat, rămânând şomeră.
În perioada anilor ’80, Doina Cornea a transmis zeci de texte în Occident, abordând o problematică variată, mergând de la texte adresate tinerilor, la manifestări împotriva politicii de sistematizare rurală, statutul minorităţilor, locul şi rolul intelectualilor în societate. Drept urmare, nu ezită să facă distincţia între intelectualii din trecut, veritabili, de tipul lui Vasile Pârvan, Gheorghe Brătianu, Vasile Voiculescu şi cei care urmat, „tehnicieni ai inteligenţei”, cărora le lipsea „dimensiunea coordonatoare a inteligenţei, a talentului, a demersului în viaţa socială” (p. 45) şi, mai mult, le lipsea „libertatea, autenticitatea şi responsabilitatea atitudinilor lor interioare” (p. 46).
În ceea ce-i priveşte pe copii Doinei Cornea, aceştia au fost cei care au sprijinit-o în acţiunile ei disidente: Leontin Iuhas, din interior, ajutând-o la multiplicarea samizdatelor, la răspândirea manifestelor, în timp ce Ariadna Combes, din Franţa, asigura publicarea materialelor trimise de mama ei din ţară, mobilizând, totodată, presa occidentală şi organizaţiile pentru respectarea drepturilor omului în favoarea D. Cornea.
În 18 noiembrie 1987, după greva muncitorilor din Braşov, Doina Cornea a făcut 160 de manifeste, în care se solidariza cu greviştii, manifeste pe care le-a răspândit în oraş cu ajutorul fiului ei. Ambii au fost arestaţi a doua zi şi reţinuţi 5 săptămâni, timp în care au fost interogaţi de nenumărate ori, Doina Cornea fiind interogată 36 de ore în continuu, fără să primească de mâncare şi fără să i se permită să doarmă.
În urma presiunilor internaţionale, au fost eliberaţi în ajunul Crăciunului, Doinei Cornea impunându-i-se arestul la domiciliu şi fiind izolată aproape total până la revoluţia din 1989.
După evenimentele din decembrie 1989, Doina Cornea a fost cooptată în Consiliul Frontului Salvării Naţionale şi în Consiliul Judeţean Cluj, organisme din care a demisionat în februarie 1990, rămânând însă în continuare o figură marcantă a societăţii civile.
„Jurnalul” Doinei Cornea este mai puţin o înşiruire de date şi evenimente şi mai mult o privire în interiorul unei persoane de o calitate umană incontestabilă. Citind-o pe Doina Cornea avem acces nu doar la o parte din ceea ce a însemnat disidenţa românească autentică din perioada comunistă, ci şi la un model de moralitate şi verticalitate a cărui lipsa o simţim din ce în ce mai mult în societatea actuală.

© Copyright Dissidentia 2012.

Disidenţa – o pledoarie pentru adevăr, AT, nr. 1-2/2010, p. 244-246
http://www.arhiveletotalitarismului.blogspot.com/p/sumar-general-articole-arhivele.html

Mihai Botez despre intelectuali şi spaţiul cultural european


Ajunul aniversării a 20 de ani de la prăbuşirea comunismului în România a prilejuit, pe lângă manifestările dedicate revoluţiei din decembrie 1989,  o nouă ocazie de a aduce în atenţia publică unele teme legate de evoluţia societăţii româneşti în ultimele decenii de comunism. Dintre acestea, subiectul disidenţei/contestării anticomuniste a suscitat şi continuă să suscite discuţii vii, legate atât de persoanele care şi-au asumat public calitatea de „critici ai regimului”, cât şi de rolul pe care acţiunile lor l-au avut în „minarea din interior” a sistemului comunist şi, poate cel mai important, în constituirea unei elite alternative la cea comunistă.
Disidenţa românească – firavă atât din cauza caracterului represiv al regimului de la Bucureşti, cât şi din cauza lipsei de apetenţă pentru o critică deschisă a majorităţii intelectualilor români – nu a avut dimensiunile întâlnite în statele vecine din blocul sovietic[1].
Disidenţii români au fost puţini la număr, au acţionat individual, unii dintre ei rămânând necunoscuţi până astăzi. Dintre aceştia, şi mai puţini s-au remarcat prin longevitatea contestării, dar şi prin nota aparte pe care au imprimat-o gesturilor lor de disidenţă. Într-o foarte scurtă enumerare îi amintim aici pe Doina Cornea, Mariana Celac, Mihai Botez, Paul Goma, Radu Filipescu.
În articolul de faţă ne vom opri asupra matematicianului şi viitorologului Mihai Botez, unul dintre intelectualii critici cei mai cunoscuţi şi apreciaţi în ţară şi în Occident, în perioada comunistă, dar uitat aproape cu desăvârşire în perioada postcomunistă.
Cele două ipostaze majore în care a fost cunoscut Mihai Botez au fost aceea de om de ştiinţă şi aceea de opozant al regimului comunist din România.
Prima ipostază i-a permis să elaboreze importante studii prospective, iar atunci când, din cauza disidenţei sale, a fost împiedicat să mai participe la viaţa ştiinţifică, i-a permis realizarea unor analize pertinente asupra modelului economic, social, politic propus de comunism, în general, şi de cel românesc, în particular.
Cea de a doua ipostază, aceea de disident, strâns legată de prima, poate fi ilustrată prin zecile de memorii adresate conducerii de stat, prin luările de poziţie publice vizavi de deciziile factorilor responsabili din conducerea comunistă, dar şi prin teoretizarea şi aplicarea a ceea ce Mihai Botez a numit „disidenţa solitară”[2] - contestarea individuală, publică şi în limitele legilor în vigoare a abuzurilor regimului. 
Obstinaţia „legalistă” care i-a caracterizat disidenţa[3], uneori persiflată şi catalogată drept „contestare cu voie de la poliţie”, era explicată chiar de Mihai Botez: „[...] Cunoscând regulile jocului, nu pot cere respectarea legii, atunci când eu însumi o încalc. De aceea nu fac propagandă la propriile mele idei, nu organizez întâlniri sau grupuri, nu difuzez manifeste şi nu fac, în genere, nimic ce ar putea fi încadrat în categoria „acţiunii politice”: după legea română (pe care n-o pot judeca şi nici schimba, dar sunt obligat s-o respect), toate acestea ar putea deveni contravenţii. În schimb, cel puţin de formă, să gândeşti cu capul tău şi să exprimi ceea ce gândeşti nu pare a fi interzis de lege. Şi uzez cât pot de aceste libertăţi, în fond la îndemâna tuturor”[4].
În universul destul de restrîns al contestării din România, disidenţa lui Mihai Botez a fost una specială, individualizată printr-un stil sobru, în care analiza critică aplicată a avut prioritate faţă de „protestul inflamat”[5].
Într-un interviu acordat cunoscutei publicaţii „Uncaptive minds”, apărut în 1988, Mihai Botez vorbea despre percepţiile sale vizavi de comunism, dar şi despre intenţia sa de a rămâne în ţară şi a încerca să găsească soluţii: „Pentru mine, comunismul nu a fost o opţiune şi nu m-am simţit niciodată obligat să o justific. Mai degrabă a fost un sistem politic în care m-am născut. Astfel, preocuparea mea nu e să strig, să pretind sau să învinovăţesc, ci să înţeleg această lume nouă şi să fac tot ceea ce îmi stă în putinţă să o îmbunătăţesc. Ca viitorolog, văd actuala lume comunistă nu doar ca un rezultat al unui proces evolutiv, ci – poate chiar mai important – ca un punct de pornire pentru viitor. Interesul meu vine din intenţia mea de a-mi petrece restul vieţii acolo: sunt astfel puternic motivat să găsesc alternative”[6].
Efortul lui de a înţelege lumea comunistă nu venea dintr-o simplă curiozitate, era o condiţie fără de care orice încercare de schimbare nu ar fi putut avea loc, pentru că, aşa cum mărturisea însuşi Botez, nu pot fi propuse soluţii înainte de a avea un diagnostic.
Într-un moment în care comunismul era cunoscut exclusiv prin lucrările cercetătorilor occidentali sau mărturii ale celor scăpaţi din lagărul comunist, studiile pe care Mihai Botez le-a dedicat lumii comuniste au adus o contribuţie importantă prin caracterul lor ştiinţific, dar şi prin faptul că prezentau o viziune din interiorul unui regim comunist.
Rigurozitatea care i-a caracterizat permanent discursul a fost o consecinţă directă a formaţiei sale de matematician. Absolvent al Facultăţii de Matematică a Universităţii din Bucureşti în 1963, Botez şi-a susţinut teza de doctorat la Centrul de Statistică Matematică al Academiei Române, sub conducerea academicianului Gh. Mihoc, trei ani mai târziu, la numai 26 de ani. 
Deşi excelenţa de care dădea dovadă tânărul cercetător lăsa să se întrevadă un viitor profesionist al teoriei probabilităţilor, Botez a început sa fie interesat de studiul ştiinţelor sociale şi aplicarea gândirii matematice la ele, mai întâi în management şi apoi în studii ale viitorului. Aceste opţiuni întăreau aprecierile profesorului Solomon Marcus potrivit cărora în cazul lui Mihai Botez „tentaţia relaţiei matematicii cu lumea avea să devină pentru el mai puternică decât tentaţia matematicii ca lume”[7].
În condiţiile în care autorităţile comuniste erau din ce în ce mai interesate în asigurarea progresul tehnologic al României[8], Mihai Botez deţinea toate calităţile pentru a deveni unul dintre tehnocraţii importanţi. Menţinerea de către regimul de la Bucureşti şi în prima parte a anilor ’70 a tendinţei care favoriza ascensiunea profesională pe criterii de competenţă şi profesionalism i-a asigurat lui Mihai Botez nu doar o carieră în mediul cercetarii, dar şi recunoaşterea în plan internaţional.
Astfel, dupa o perioadă scurtă, 1963-1967, în care a fost cercetător la Institutul de Matematică, apoi la centrul de Statistică Matematică al Academiei, Botez devenea şeful catedrei Aplicaţiile matematicii în organizarea şi conducerea întreprinderilor la CEPECA, 1967-1970. Începand cu anul 1970, a fost succesiv conferenţiar la Universitatea Bucureşti, şi director al Centrului Internaţional de Metodologie a Studiului asupra Viitorului şi Dezvoltării, creat la iniţiativa lui Mircea Maliţa la începutul anilor ’70 .
 Aprecierea comunităţii ştiinţifice internaţionale a venit în 1976, când Mihai Botez a primit premiul Woodrow Wilson al Institutului Smithsonian din S.U.A.
Relaţia lui Mihai Botez cu partidul comunist nu a fost de durată. Intrat în rândurile P.C.R. în 1970, motivaţia sa fiind legată, asemeni altor oameni de ştiinţă, de dorinţa de a-şi pune cunoştinţele şi capacitatea intelectuală în slujba ţării, Botez a renunţat la calitatea de membru de partid în 1982.
Memoriul prin care îşi anunţa ieşirea din partid era grăitor din perspectiva motivelor care îi însoţeau opţiunea: „Încrederea mea în capacitatea P.C.R. de a înţelege existenţa obiectivă a unor păreri deosebite de cele ce devin „linie oficială” şi de calitatea cărora trebuie să adaug că mă îndoiesc în continuare – a fost însă înşelată. Dacă am înţeles singur că părerile mele despre ceea ce se întâmplă astăzi în România nu sunt desigur de natură să mă recomande pentru posturi de conducere şi reprezentare – posturi care la noi revin, ca şi în altă parte, sprijinitorilor necondiţionaţi ai conducerii – , în schimb nu m-am gândit niciodată că aceste păreri ar fi incompatibile cu o viaţă profesională normală [...]”[9].
Momentul rupturii dintre Mihai Botez şi regimul comunist a avut loc mai devreme, în 1977. Au urmat, potrivit lui Mihai Botez „aproape 10 ani de speranţe şi dezamagiri”. În aceşti ani a încercat, alături de Vlad Georgescu, să imagineze crearea unei universităţi volante, după model polonez, a trimis zeci de memorii, a scris nenumărate studii şi a sprijint prin toate mijloacele pe care le-a avut la dispoziţie persoane care contestau regimul comunist (Dorin Tudoran, Ion Puiu).
Gesturile de disidenţă ale lui Mihai Botez au fost o formă de exprimare a propriilor păreri, dar şi o modalitate de a oferi un exemplu că într-un regim comunist se poate trăi şi altfel. Speranţele sale au fost legate de faptul că vor exista mai mulţi oameni care să facă acelaşi lucru, să pună în discuţie în mod deschis modul de conducere comunist şi astfel să forţeze autorităţile să poarte un dialog, „un dialog social în care puterea să joace rolul normal pe care ar trebui să-l aibă, al unui actor, şi nu al singurului actor”[10].
Conştient de importanţa pe care orice gest de gândire liberă îl putea avea într-o societate de tip comunist, Mihai Botez şi-a manifestat în mod constant intenţia de a rămâne în ţară, chiar şi în condiţiile în care pe aproape întreaga durată a anilor ’80[11] a fost hărţuit permanent de autorităţile statului.
Anchetat constant la Securitate, Mihai Botez a fost destituit din toate funcţiile pe care le deţinea, devenind un simplu cercetător. A fost menţinut în cadrul Universităţii Bucureşti ca analist programator, 1978-1981, apoi matematician la Secţia de studiul sistemelor, însă lucrările sale nu au mai fost publicate, nu i s-a mai permis participarea la conferinţe internaţionale sau să aibă contacte externe, fapt care l-a izolat aproape total de domeniul său de cercetare[12].
Mai mult, pentru a-l izola total, în 1987 Mihai Botez a fost transferat în funcţia de director al Centrului Teritorial de Calcul Judeţean Tulcea.
Raţiunile refuzului său de a pleca din România pot fi găsite în convingerea lui Mihai Botez că lucrurile pot fi schimbate din interiorul ţării, nu din afara ei. Fără a instiga la nesupunere, mesajul lui Botez era o modalitate de a transmite faptul că implicarea în diferite forme a oamenilor în modificarea stării de fapt a societăţii era o datorie firească a cetăţenilor unei ţări. „Dar oare sarcina cui e îndreptarea situaţiei catastrofale din România? Oare e de datoria senatorilor americani să se preocupe de viitorul nostru? Ori a opiniei publice mondiale [...]? Iată de ce nu am făcut cerere de emigrare: fiindcă locul meu e aici”[13].
Materialul pe care am ales să-l publicăm este un eseu pe care Mihai Botez l-a redactat în 1985, ca urmare a invitaţiei de a participa la o conferinţă desfăşurată la Madrid, cu tema Spaţiul cultural european. Textul, intitulat Intelectualul, intelectualii şi spaţiile fără frontiere – o privire din Est, pune în discuţie problema barierelor ridicate în faţa liberei circulaţii a ideilor şi a purtătorilor ei – intelectualii.
În lucrarea sa, Mihai Botez scoate în evidenţă, o dată în plus, diferenţele de înţelegere care existau între Vest şi Est, imaginea distorsionată a Occidentului faţă de regimurile comuniste.
Intenţiilor idealizante propuse de partenerii vestici – o enciclopedie europeană,  universitate europeană sau agenţie de ştiri şi televiziune comune, Mihai Botez le contrapune realitatea regimurilor politice din Est, care nu ar fi acceptat participarea în organisme asupra cărora să nu exercite controlul sau pe care să nu le poată folosi ca mijloc de negociere politică.
Din perspectiva lui Mihai Botez, pentru a se ajunge la promovarea unei Europe unite a idelor era nevoie de autonomizarea intelectualilor în raport cu factorii care îi separă. Acest efort de automizare a „purtătorilor de idei”, aşa cum îi numeşte Botez pe intelectuali, presupunea crearea şi menţinerea unor statute de autonomie a intelectualilor din Europa, a unor mijloace de comunicare interne autonome, precum şi căutarea unor căi de comunicare cu exteriorul. Totodată, Botez subliniază necesitatea activării unui contingent de creatori, care reprezentau majoritatea, un contingent tăcut, plasat între intelectualii aliniaţi, aliaţi ai puterii comuniste, şi disidenţi, promovaţi intens de media occidentală.
După ce ani de zile lui Botez i s-a refuzat permisiunea de a pleca în străinătate, în 1985, în mod surprinzător, autorităţile comuniste i-au dat acceptul de a participa la conferinţa de la Madrid. Departe de a fi un gest de amabilitate sau de deschidere din partea regimului, acordarea vizei era legată de faptul că autorităţile de la Bucureşti erau convinse că Mihai Botez nu se va mai întoarce în ţară, luând şi o serie de măsuri în acest sens.
Odiseea întoarcerii în ţară a lui Mihai Botez este povestită de Nicolae Manolescu, unul dintre apropiaţii disidentului român:  „Întors pe altă rută decât plecase, Mihai a ajuns la Otopeni noaptea, târziu. Cum nu era aşteptat la avionul acela, a fost lăsat să treacă fără probleme. L-au sculat din somn securiştii, a doua zi, devreme. Uimiţi că e acasă. Se pare că aveau de gând să nu-i permită reintrarea în ţară. Viza de ieşire fusese acordată tocmai în acest scop. L-au anchetat până seara”[14].
Disidenţa lui Mihai Botez a fost într-adevăr una autentică, de durată, în care o minte sclipitoare şi calităţi umane incontestabile s-au împletit într-un întreg, dând naştere unuia dintre cele mai articulate discursuri disidente din România. Mai mult, oricine ar avea curiozitatea şi răbdarea să parcurgă lucrările lui Mihai Botez ar putea să constate cu uşurinţă că multe din problemele ridicate de acesta sunt mai mult decât actuale, chiar şi în condiţiile unei societăţi care s-a despărţit de 20 de ani de comunism.

Eseu intitulat Intelectualul, intelectualii şi spaţiile fără frontiere – o privire din Est, redactat de Mihai Botez în vederea participării la conferinţa de la Madrid. August 1985.

Intelectualul, intelectualii şi spaţiile fără frontiere – o privire din Est[15]

Trăiesc la Bucureşti şi mărturisesc că, de la fereastra biroului meu de la Facultatea de Matematică, văd mai degrabă bariere, barierele pe care Europa reală a anului 1985 le ridică dinaintea liberei circulaţii a ideilor şi a purtătorilor acestora, intelectualii; mai degrabă bariere decât semne ale unui spaţiu cultural solidar, fără frontiere.
Este adevărat că acordurile de la Helsinki au cerut într-un chip explicit un spaţiu fără frontiere pentru idei. Dar, după zece ani de promisiuni neîmplinite, cine mai poate lua în serios angajamentele guvernanţilor? Pentru mine, care din 1976 invoc în permanenţă autorităţilor din ţara mea spiritul de la Helsinki şi dreptul de a călători în scopuri profesionale – invocare ce a fost până acum zadarnică – pentru mine deci un spaţiu cultural fără frontiere rămâne încă o frumoasă aspiraţie spre o dorită viitoare Europă a ideilor.
Dar, la acest Congres ne-am adunat pentru a propune acţiuni. Aşa că, pentru ca frumoasa aspiraţie de care vorbeam să devină un adevărat proiect, nu ajunge numai să dorim aceasta. Un proiect trebuie formulat în aşa fel încât să devină un obiectiv posibil, adică să fie compatibil cu realităţile prezentului, posibil deci a fi atins printr-o strategie adecvată lui, antrenând resurse practic disponi-bile. O precizare: spunând o strategie, nu mă gândesc la o strategie a acţiunilor guvernamentale. Şi asta nu numai pentru că e de negândit că birocraţiile de stat, a căror existenţă se justifică exact prin realitatea acestor frontiere geografice care le definesc competenţa, ar putea renunţa într-o bună zi şi de bunăvoie la competenţele lor şi deveni astfel aliatele intelectualilor; dar şi pentru că vorbind aici la Madrid despre acţiune, înţelegem o acţiune a intelectualilor – adică o acţiune emanând din criticism şi luare de cunştinţă, din imperative morale, din ştiinţă sau din intuiţia creativă a artistului – adică dintr-o cu totul altă formă de relaţie cu politicul.
În această lumină, încerc să deosebesc ce anume am putea noi face pentru a promova o Europă unită a ideilor. A aştepta ca unitatea culturală să apară ca o consecinţă a destinderii şi înţelegerilor politice şi ideologice mi se pare iluzoriu. Dimpotrivă, aş spune că un viitor spaţiu cultural integrat, clădit pe eforturile intelectualilor, ar putea deveni premisa unei înţelegeri mai largi. Cred că direcţia prioritară a acestor eforturi trebuie să aibă ca principal scop autonomizarea intelectualului în raport cu factorii care ne separă şi asigurarea, deci, a unui statut de „punct liber” pentru intelectual, singurul capabil să transgreseze barierele politice şi ideologice. Şi dacă politicienii vor voi să-i urmeze pe intelectuali, cu atât mai bine; din partea mea, aş zice să nu contăm pe o asemenea şansă. În Est, noi suntem mai degrabă sceptici în ceea ce priveşte buna credinţă a oricărui sistem politic etatist. Dar, înainte de a intra în problemă, aş dori să explic titlul eseului meu, precizând instrumentele gândirii mele, determinată de formaţia mea: sunt matematician şi futurolog.
Precizez, aşadar, că pentru mine, „punctul” care este elementul generator al oricărui spaţiu (în cazul acesta, al unui spaţiu cultural), nu este nimic altceva decât intelectualul, considerat ca purtător de idei. Simplismul meu – după toate probabilităţile, dezamăgitor pentru sociologul sau sociometrul culturii care vorbeşte despre cultureme, invariante formale sau idei - coordonate – are cel puţin două justificări pragmatice.
Primo: cred că intelectualul european, lucrând liber şi fără complexe, va descoperi singur ceea ce marele poet şi matematician român Ion Barbu numea „inima ascunsă” a spaţiului nostru, pentru a o transforma într-o realitate culturală. Revine fiecăruia din noi să definească spiritul european, identitatea şi unicitatea lui pentru a-şi găsi propriul spaţiu cultural.
Secundo: Demersul meu se va referi mai cu seamă la libera circulaţie a intelectualilor, care să asigure libera circulaţie, confruntarea şi, până la urmă, însăşi viaţa ideilor lor, a ideilor în general. Convingerea mea este că numai în dezbateri spaţiile culturale ale fiecăruia dintre noi se pot combina pentru a produce un spaţiu cultural simţit de mulţi ca fiind comun, european. Libera comunicaţie este deci un mijloc – dar şi un scop, cel al procesului de definire a unui spaţiu cultural – şi reacţiile inverse posibile nu ar face decât să sublinieze această remarcă.
O adevărată conexiune a spaţiului cultural european, pentru moment parcelat în sub-spaţii naţionale, sub-integrate în sub-spaţii ideologice concurente, devine astfel posibilă. Dar pentru ca o asemenea posibilitate să devină realitate, ar trebui regândit statutul social al purtătorului de idei. Există astăzi, evident, statute care condiţionează şi chiar limitează circulaţia intelectualilor şi ideilor lor. E suficient, de exemplu, să ne gândim la intelectualii folosiţi de guverne şi însărcinaţi să transfere jocul şi tacticile politice şi ideologice în spaţiul culturii. În consecinţă, spaţiul cultural devine astfel pătat cu zone interzise, reprezentate de subspaţiile politizate sau ideologizate în care cultura este absorbită.
Concluzia este că orice sub-spaţiu cultural poate fi descris în funcţie de punctul care îl generează – intelectualul. Dacă deci intelectualul este punctul, orice spaţiu cultural este mulţimea de puncte, de intelectuali. Chiar şi în geometrie, trecerea de la individ la ansamblu nu e trivială. Astfel că pentru mine (şi ţin să insist asupra acestei convingeri), pentru mine un grup de intelectuali nu este reductibil la o reuniune inertă de puncte, de atomi sau de molecule, ordonată din afara lor de aşa-zise „legi obiective”; concep un grup de intelectuali ca pe nişte parteneri angajaţi într-un continuu dialog. Dialogul creează un mediu de comunicare, crează reguli, chiar şi numai formale, după care dezbaterea se poate desfăşura. Această structură bine definită a mediului de comunicare, a regulilor dialogului, precizează sub-spaţiile unui spaţiu cultural. În consecinţă, modificând mediul de comunicare şi regulile dialogului este teoretic posibil a schimba, într-o manieră dorită, configuraţia unui spaţiu cultural.
În concluzie, şi din punctul meu de vedere, spaţiul cultural european este format din totalitatea intelectualilor Europei, cu statutele lor respective, pe de o parte, din dialogul lor, mediul de comunicare şi reguli de dezbatere, pe de alta. Un astfel de spaţiu există, dar el este acum parcelat. A îl transforma în spaţiu cultural fără frontiere înseamnă a-l modifica – a-i modifica statutele, mediile de comunicare şi regulile de dialog de o aşa manieră încât barierele politice şi ideologice care ne separă să nu mai fie de netrecut nici pentru intelectuali şi nici pentru idei. Iată de ce mi-am intitulat eseul de faţă „Intelectualul, intelectualii şi spaţiile fără frontiere”, ce anume am vrut să înţeleg prin el. Mi s-a părut natural să adaug în acelaşi titlu „o privire din Est”, pentru că toate aceste speculaţii sunt marcate de condiţia mea, condiţia unui intelectual din Europa de Est. Pot acum, în continuare, să-mi dezvolt demersul.

Către o strategie a acţiunii intelectuale – o privire din Est

Orice analiză a realităţilor europene actuale scoate la iveală doi factori principali care fragmentează vasta comunitate a intelectualilor: factorul naţional şi cel ideologic. Mai trebuie să adaugăm că greutatea acestor factori atârnă din ce în ce mai mult. Pentru partizanii integrării, această afirmaţie va părea exagerată: dar, să ne amintim, integrarea este întotdeauna parţială şi, după părerea mea, poate paradoxală, un mozaic neorganizat de culturi distincte este mai aproape de spaţiu fără frontiere dorit decât două sub-spaţii culturale bine sub-integrate, la est şi la vest de zidul Berlinului.
Ce ne rămâne atunci de făcut?
În ştiinţele acţiunii, dacă obiectivul dorit nu se dovedeşte a fi compatibil cu tendinţele evoluţiei, se recomandă modificarea acestora pentru a face posibilă realizarea scopului. În cazul nostru, asta înseamnă a combate naţionalismele exclusive, dogmatismul ideologiilor în conflict şi, mai cu seamă, izbucnirile acestora, justificând mobilizarea intelectualităţii sub drapelele naţionale şi ideologice, drapele aflate uneori în flagrantă contradicţie.
Noi, cei de la Est, suntem destul de sceptici cu privire la eficacitatea presiunilor guvernamentale - şi e suficient să citez cazul Andrei Saharov, pentru ca această atitudine să-mi fie înţeleasă. Şi dacă la est astfel de presiuni nu funcţionează, atunci ele nu pot fi eficace pentru proiectul nostru; chiar dacă pot funcţiona la vest – deşi nu mi se pare, de asemeni, prea probabil – astfel de presiuni nu ar face decât să accentueze diferenţele dintre sub-spaţiile culturale, naţionaliste şi ideologizate la est, presupuse fără frontiere şi deschise tuturor ideologiilor la vest; diferenţe pe care numeroşii liberali şi criticişti din Occident le neglijează.
Menţionând interesul pe care l-ar putea stârni o astfel de campanie a intelectualilor europeni împotriva mobilizărilor naţionaliste şi ideologizante, voi propune o alternativă, după părerea mea, mai realistă: autonomizarea factorilor care ne-ar putea apropia. A te opune puterii, cel puţin în Est, este iluzoriu. Toţi cei care nu au trăit această experienţă vor greşi dacă îmi vor condamna această tristă şi poate defetistă remarcă, din nefericire confirmată de fapte.
A evita deci o confruntare directă cu puterea prin emanciparea intelectualilor de sub tutela regimului – iată un scop ce mi se pare rezonabil. Apariţia unui strat autonom de intelectuali ar putea deveni o problemă negociabilă, în jurul căreia presiunile exercitate din Vest în interiorul Estului s-ar putea dovedi eficace. În raport cu o strategie a acţiunilor îndreptate împotriva a ceea ce ne desparte, strategie condamnată să funcţioneze numai în jumătatea occidentală a continentului nostru, o tactică vizând autonomizarea acelor tendinţe care caută să ne apropie oferă avantajul unei respiraţii europene, unui avât european venind de la Est către Vest. Rezonanţa, care are toate şansele să stabilizeze intelectualitatea independentă faţă de factorii care menţin divizarea Europei, ar putea crea matricea solidară a unui spaţiu cultural cu adevărat european.
Devine clar acum de ce am insistat atâta asupra faptului că demersul meu este „o privire din Est” asupra problemei ce ne preocupă. Programul de acţiune propus aici de documentele congresului, program privitor la edificarea unei Europe culturale este, după părerea mea, rezultatul unei priviri venind exclusiv din Vest.
În perspectiva pe care aceste documente o avansează, preocuparea centrală este aceea de a crea culturii noastre un spaţiu demn de tradiţiile lui, a cărui identitate inconfundabilă îl va transforma într-un partener de aceeaşi greutate cu marile culturi aflate mereu în dialog. O enciclopedie europeană – şi nu numai enciclopedii franceze, române sau spaniole, o televiziune europeană – şi nu numai posturi naţionale sau regionale, universităţi europene, o agenţie europeană de presă, o industrie europeană de programe – finanţate eventuale din bugetul comunităţii, toate aceste proiecte privesc mai cu seamă Europa de Vest. Mi-e greu să-mi imaginez că regimurile din Est, care au monopolul informaţiei, ar accepta să susţină o agenţie comună de ştiri sau o televiziune comună – în afară de cazul în care astfel de organisme ar deveni forme de negociere politică – şi deci fără nicio legătură cu spaţiul cultural.
Guvernul din ţara mea va putea întotdeauna demonstra că suma cheltuielilor sale culturale este foarte mare şi că deci o contribuţie bănească suplimentară pentru o Fundaţie europeană, asupra căreia nu-şi poate exercita controlul, s-ar dovedi excesivă. Permiteţi-mi să surâd la felul cum diplomaţii ar începe să evoce „echitatea” unei „noi ordini culturale”, cerând contribuţii proporţional cu produsul naţional brut.
În concluzie, cred că orice încercare de a asocia Europa de Est la proiecte culturale comune nu ar antrena decât participarea guvernelor din ţările respective şi, eventual, a intelectualilor reprezentanţi, aliniaţi [sic!] ai acestor guverne. O parte importantă şi, după părerea mea, cea mai interesantă a intelighenţiei din Est ar fi îndepărtată din pornire de la colaborarea europeană. Spaţiul ei cultural va fi deci sărăcit – şi efectele acestei sărăciri se vor resimţi chiar în creativitatea specifică şi autentică a acestui spaţiu. De aceea, ceea ce eu propun este ca spaţiul interguvernamental să fie completat, păstrându-se ceea ce s-a obţinut în cadrul lui; o completare prin autonomizarea şi dinamizarea intelighenţiei din Est, prin asocierea ei, deci.
Cum am mai spus, două premise sunt necesare pentru îndeplinirea acestei sarcini: realizarea unor statute ale intelectualilor ca atare şi crearea unor mijloace de comunicare între ei şi prin care ei să se exprime.
În Est, ambele premise sunt sub controlul total al statului, intelectualii sunt folosiţi de stat, iar mijloacele de comunicare – editurile, presa, radioul, televiziunea etc. – sunt proprietate de stat; regulile dialogului între intelectuali sunt fixate de stat, singurul centru al puterii; schimburile cu alte culturi sunt controlate de stat. Să nu uităm: un stat dictând o politică şi o ideologie care nu sunt acceptate pretutindeni pe continent şi care constituie deci factori de diviziune.
Priorităţile unei acţiuni a intelectualilor, în această perspectivă, trebuie să se concentreze asupra eforturilor de autonomizare: crearea şi menţinerea unor statute de autonomie a intelectualilor din Est, a unor mijloace de comunicare interne autonome, căutarea unor căi de comunicare externă. Astfel de acţiuni şi de iniţiative trebuiesc stimulate! Şi, totodată, descurajarea tendinţei atât de pernicioasă de a reduce intelectualitatea din Est fie numai la partea ei vizibilă, folosită de stat şi aliniată lui, pe de o parte, fie numai la dizidenţi, pe de alta. Între aceste două extreme există un mare contingent de creatori şi de purtători ai ideilor, capabili de rezonanţă cu alte sub-spaţii culturale, contingent care ar trebui activat, încălzit prin eforturile noastre.
Cum să atingem acest scop? Sincer să fiu, nu ştiu. Am vrut numai să declanşez o dezbatere asupra unei teme prea adesea şi prea mult deformată. Căci putem critica sau denunţa, deplânge şi pretinde, aşteptând ca responsabilii să acţioneze. Ceea ce vă propun aici este să vedem împreună ceea ce am putea face pentru a stimula autonomia intelectuală. Şi cred că sunt destule mijloace, la Vest ca şi la Est, dacă socotim printre ele şi entuziasmul celor care, ca mine, sunt gata să se consacre unui astfel de proiect.
Voi încheia cu o amintire, amuzantă şi amară totodată. În urmă cu patru ani am trimis Universităţii europene din Florenţa o cerere de înscriere la un concurs pentru ocuparea unei poziţii didactice, temporar libere, în chiar domeniul meu de activitate. Am citit anunţul pentru acest post într-un mare cotidian francez, anunţ în care se preciza: „candidaţii nu trebuie să fie, în mod obligatoriu, cetăţeni ai ţărilor Pieţei Comune”. N-am primit răspuns la cererea mea şi nici măcar confirmarea de primire a hârtiilor mele. Un prieten a telefonat de la Paris pentru a se interesa: i s-a răspuns că „Bucureştiul nu face parte din spaţiul european pe care universitatea din Florenţa îl slujeşte” şi că, prin urmare, candidatura mea nu a putut fi luată în consideraţie. Desigur, prefer să fiu refuzat sub acest pretext decât sub altul... Dar permiteţi-mi să visez că va veni o zi în care eu, ca român, îmi voi găsi locul într-o Europă solidară şi în spaţiul ei cultural unitar.

Mihai C. Botez, Bucureşti, august 1985.

·          HU OSA, Romanian Unit 300 – 60 – box 6, filele 1-11.

© Copyright Dissidentia 2012.

Materialul a fost publicat în revista  Arhivele Totalitarismului, nr. 3-4/2009, p. 223-234.


[1] O dovadă în acest sens este şi faptul că, cu excepţia publicaţiilor tipărite în samizdat „Ellenpontok” („Contrapunct”) şi „Erdélyi  Magyar Hírügynökség” („Agenţia maghiară de presă din Transilvania”) care au circulat în anii ’80 în Transilvania, această practică a samizdatului, destul de răspândită în celelalte state comuniste, a lipsit aproape cu desăvârşire din România. 
[2] Pentru disidenţa solitară vezi Mihai Botez, Scrisori către Vlad Georgescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003 şi Idem, Românii despre ei înşişi, Editura Litera, Bucureşti, 1992.
[3] De altfel, respectul legalităţii, alături de transparenţă, refuzul clandestinităţii, nonviolenţa au fost principii acceptate şi promovate de disidenţii din ţările vecine, inclusiv U.R.S.S. Vezi Nicolas Werth, Gaël Moullec, Rapports secrets soviétiques. La societé russe dans les documents confidentiels, 1921-1991, Éditions Gallimard, 1994, p. 472.
[4] HU OSA, Romanian Unit, 300-60-3-box 6. Vezi de asemenea, Mihai Botez, Scrisori către Vlad Georgescu, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 2003, p. 137.
[5] HU OSA, Romanian Unit, 300-60-3-box 6.
[6] Romania. Stalinism in one country. An interview with Mihai Botez, „Uncaptive minds”, June-July-August 1988, p. 21.
[7] Solomon Marcus, 30 de ani cu Mihai Botez, www.memoria.ro. De asemenea, pentru o biografie a lui Mihai Botez, vezi şi Ana Maria Cătănuş, Mihai Botez, în AT, nr.3-4/2004, p. 248-252.
[8] www.osaarchivum.org/files/holdings/300/8/3/text/51-3-188.shtml
[9] ACNSAS, Fond Documentar, dosar nr. 118/25, f.108.
[10] Viorica Oancea, Mihai Botez: Să găsim căile prin care intelectualii pot să devină independenţi, „România literară”, nr. 27, 2007.
[11] Mihai Botez a părăsit România la sfârşitul anului 1987, pentru a onora o bursă a Centrului Woodrow Wilson, S.U.A. În condiţiile în care în ţară au fost luate măsuri pentru a preîntampina întoarcerea sa în ţară, inclusiv sub înscenarea unui proces de trădare, Botez a cerut azil politic în S.U.A., pe care l-a primit la sfârşitul anului 1988.
[12] Au existat şi o serie de subterfugii prin intermediul cărora Mihai Botez a putut să participe indirect la viaţa ştiinţifică. Astfel, ca o dovadă în plus a recunoaşterii valorii sale, academicianul Octav Onicescu şi-a asociat numele cu cel al lui Botez, oferindu-i astfel posibilitatea de a-şi face cunoscute cercetările. Acestea au fost publicate sau susţinute în conferinţe având ca autori pe „O. Onicescu şi colaboratorii”. Mihai Botez, Dilemele speranţei, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1994, p. 118.
[13] HU OSA, Romanian Unit, 300-60-3-box 6.
[14] N. Manolescu, Cuvânt înainte la volumul Scrisori către Vlad Georgescu, 2003, p. 7; Idem, Cine a fost Mihai Botez, „Lettre Internationale”, primăvara 2009, p. 56-57.
[15] Textul prezentat de noi provine din Arhiva Europei Libere, păstrată la Open Society Archives, în Ungaria. Materialul poartă menţiunea că a fost tradus în limba română de Gelu Ionescu.