Drumul către libertate. Doina Cornea şi disidenţa românească în anii 1980

Identificată în Occident în anii 1980 drept una dintre figurile emblematice ale disidenţei româneşti, Doina Cornea s-a remarcat în ultimul deceniu de comunism prin susţinerea, în principal, a unui tip de discurs plasat în zona filozofico-morală, un discurs de revigorare spirituală a societăţii.

Apropiată atât unui tip de exprimare specific disidenţei din mediul religios, dar şi celei din zona ştiinţifică, opoziţia Doinei Cornea dovedeşte un caracter profund unic, la baza căruia se găseşte un nucleu filozofico-moral, rezultat din îmbinarea unei varietăţi de curente filozofice. Acesta nucleu a constituit axa centrală a disidenţei Doinei Cornea.

Privite din această perspectivă, luările de poziţie ale Doinei Cornea de la finele anilor 1980, vizând probleme legate de realitatea imediată – sistematizarea satelor, nevoia de reforme profunde, problemele învăţământului sau ale cultului greco-catolic –, apar ca o prelungire firească a unei gândiri teoretice formulate anterior[1] şi pe care o regăsim în scrisorile deschise redactate de Doina Cornea în prima jumătate a anilor 1980.

Folosind o gamă largă de surse – dosarele întocmite de Securitate Doinei Cornea, textele redactate de aceasta în anii 1980, volumele de memorii sau cele de interviuri a căror potagonistă a fost Doina Cornea, studii ştiinţifice dedicate acesteia – , materialul de faţă îşi propune să analizeze disidenţa Doinei Cornea din perspectiva mai multor planuri. Un prim plan este acela al devenirii personale, prin evidenţierea elementelor biografice, dar şi a evenimentelor cheie din viaţa Doinei Cornea, care au favorizat transformarea sa în opozantă a regimului comunist. Planurile următoare au în vedere construirea şi evoluţia discursului disident, precum şi trecerea la acţiuni concrete: crearea de samizdate, solidarizarea cu alţi disidenţi, dar şi cu muncitorii grevişti de la Braşov, din noiembrie 1987. Celor trei planuri amintite li se adaugă, în mod inevitabil, planul represiunii, la început mai subtil, apoi din ce în ce mai vizibil. Pe aproape întreaga perioadă a anilor 1980, Securitatea a încercat, folosindu-se de un arsenal de instrumente şi măsuri pe care le vom discuta în acest material, nu doar să  zădărnicească acţiunile Doinei Cornea, dar să o şi reducă la tăcere. Dacă în ceea ce priveşte primul obiectiv, organele represive au înregistrat succese, acest lucru nu s-a întâmplat în cazul celui de-al doilea. În ciuda hărţuirilor, ameninţărilor sau injuriilor proferate la adresa sa, Doina Cornea a continuat să scrie şi să pledeze cu voce tare pentru o viaţă trăită în adevăr şi pentru un comportament social în care implicarea şi solidaritatea sunt componente fireşti.

În acest sens, deşi dezamăgită de lipsa de reacţie şi de resemnarea celor din jur, Doina Cornea continua să lupte, iar motivaţia sacrificiilor inerente disidenţei transpare din rândurile pe care le scria, la 1 iulie 1989, în jurnalul său: „Mă mai întreb dacă într-o societate avem oare dreptul să rămânem indiferenţi la oprimare, minciună, nedreptate. A nu le denunţa ar însemna oarecum a participa la consolidarea, dacă nu chiar la săvârşirea lor, ca autori morali”[2].

Pentru articolul integral, vezi revista "Arhivele Totalitarismului", nr. 1-2/2012, pp. 138-156.

© Copyright Dissidentia 2012. 

---

[1] Ariadna Combes, Implicaţii filozofice şi morale în gândirea Doinei Cornea, în Doina Cornea, Scrisori deschise şi alte texte, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 7.

[2] Jurnal. Ultimele caiete urmate de o convorbire între Doina Cornea, Ariadna Combes, Leontin Iuhas, moderată şi consemnată de Georgeta Pop, Fundaţia Academia Civică, Centrul Internaţional de Studii asupra Comunismului, Bucureşti, 2009, p. 52.